ÎN ÎNTUNERIC ȘI FRIG, VINO
Vino, în acest tren călătorim cu toții, în întuneric și frig,
îți voi spune versuri până ce gura mea se va usca de sete
și dragoste, îți voi cânta ușor, fără vlagă,
un cântec pe care numai noi îl vom ști, penitenți
după gratii de mâini.
Vino, în această gară valahă,
suntem ca niște confetti în buzunarele unui copil
rătăcit în sala de carnaval.
ELEGIA FIECĂRUIA
Sunt încredințat că ne mai privim
unul pe altul, îndelung, pe-ndelete,
deși de pe țărmul orizontului meu
îmi apari doar în flăcări, flăcări lungi, violete.
Infern, paradis, purgatoriu,-n orice
ipostază ai fi ești un foc fără seamăn,
putând să aud cum se topesc elementele
trupului tău, ale ochiului geamăn.
Îmi trebuie o mască de cobalt ca a oțelarilor,
îmi trebuie un costum ca al pompierilor ignifug,
să mă apropii de văpăile tale
ca amant curios, ca (din viață) transfug.
Nu mă mai gândesc la Parpangel sau Dante,
în felul său fiecare ajunge-n infern
pe balauri, pe biciclete, pe poante,
iubirile numai sub pământ se discern,
Se filtrează, se purifică, se verifică,
fiecare cu asemănătoarea lui disperare:
din hadesul de sus în hadesul de jos
coboară ca la o stație următoare.
PLOAIE
Dincolo de ploaie, tu
ca o primăvară sub stele
necunoscute - aici,
în odaie, absența ta
cu unghiile înfipte în
nostalgia ploii - și
ploaia spală chipul
tău din amintiri - numai
pe geam un surâs uitat
de tine se prelinge,
tot mai incert,
tot mai străin.
LUCIAN VALEA, SINGURĂTATE ÎN ITHACA, 1978
***
Păsări deasupra orașului
mort,
cer spart în palmele
orizontului
căzut peste blestemele
din vise
și noi,
cu aripile frânte
în zâmbete strâmbe
căzute în colțuri de
casă
dărâmată,
ne strângem în piața mare
cu statuia ostașului
pe care nimeni nu-l mai cunoaște
și lăsăm câinii să latre
în locul nostru
la porți ferecate pentru
nezburătoare.
Sâmbăta nu se acordă
audiențe...
NORD - Antologia poeților botoșăneni de azi, 2009
Costel ZĂGAN
O DE TREI ORI O Inexistenţa se zbate în ghearele genezei fără supărare poporul îşi pupă eroii în fund de câte ori are ocazia şi bineînţeles galeria de oca zie aplaudă frenetic tot de-atâtea ori nestingherită copilăria îşi duce degetul la gură şi primăvara începe să gângurească vai cu biberonul ei verde la ureche Doamne fericit este copilul că nu s-a născut fericit o de trei ori fericit trei doi unu start
CLANDESTIN PRIN COPILĂRIE Copiii întorc istoria pe dos caută se caută printre visele oamenilor mari nu pricep ce-au vrut să facă aşa departe de casă în împărăţia copiilor nu-i nevoie de cuvinte aici toţi se înţeleg zâmbind cuvântul mamă-i singura fiinţă vie rege şi copil prin cuvântul mamă trec toate cuvintele lumii cuvântul mamă îi şterge şi lui Dumnezeu fruntea oameni buni istoria mai are o şansă ridicaţi-vă-n picioare se naşte un copil
COPILĂRIA ARE GRIJĂ DE DUMNEZEU Cum aş putea să-mi uit leagănul de unde l-am văzut prima dată pe tata lumina-i respiraţia lucrurilor nu ştiu alţii cum sunt dar sufletul meu seamănă din ce în ce mai mult cu Ion Creangă amintirile sunt ca un bloc-turn la fiecare etaj alt cer altă iarbă iată şi la această înălţime cuvintele m-au ajuns din urmă dacă vrei să-l mai vezi pe Dumnezeu taci şi zboară
AERODROMUL ÎNGERILOR Copii Bau-Bau a fost mutat disciplinar în cer aşa că între două poveşti pământul vă stă la dispoziţie visaţi şi păşiţi apăsat cu ambele aripi să nu rămână niciun spaţiu gol între două vise oricât de depărtate ar fi copilăria trebuie trăită fără rest n-o lăsaţi pe umerii părinţilor le-ajung(e) povara zilei de mâine şi vidul din contul bancar şi zâmbiţi odată nicio copilărie nu se repetă EUFONIE PARADOXALĂ Cine în afara iubirii ar avea destulă delicateţe să poată trezi un copil soarele se rostogoleşte de la o noapte la alta la fel de înflăcărat la fel de jucăuş Doamne cum să atingi epiderma cerească a copilăriei decât c-o mângâiere cu fluturele unui sărut cu lacrimile gemene ale unei mame sufletul nu se poate hotărî cele două braţe Denis şi Laurenţiu cele două speranţe gemene Laurenţiu şi Denis ridică viitorul în dreptul ochilor orizontul se întinde de la un capăt la altul ca un fluture ca un surâs
BLÂND CA O JUCĂRIE Somnul păi somnul copiilor nu ştiu cum să vă spun dar este sfânt intangibil aş putea zice cum este îngerul de pază pentru fiecare dintre noi uite eu cred că şi cuvintele au câte-un înger vreau să spun că ar cam trebui să avem grijă cum deschidem gura cel plecat călător se numeşte iar cine se întoarce oaspete al amintirii va fi de pildă şi eu încep să văd copilăria prin ochii unui tată însă nu-mi dau seama dacă vreun copil într-adevăr mă vede şi pe mine sau vede numai jucării mi-e somn cât de blând poţi să fii Doamne
MORALA LUPULUI SĂTUL DE TOATE Servesc copilăria îi execut toate ordinile şi capriciile întocmai de dimineaţa până iarăşi dimineaţa şi când dorm şi când iubesc şi mai ales când visez voinţa mea pre limba copilăriei şi când tac tot pe ea o ascult bătrâne spre posteritate fuga marş n-ai înţeles culcat iluzii pierdute la joasă înălţime drepţi se intonează imnul trei iezi cucuieţi şi-acum urlă ajunge marş la loc
(Din volumul Erezii second hand)
AERUL ȘTIE CAPĂTUL DRUMULUI
***
Mă ridicam din câteva în câteva ore
de pe canapeaua crem și făceam ceai
Călcam peste cei 25 de metri deasupra zăpezii
până la cuptorul cu microunde.
Pentru că asta a fost demelt și real
și iarna aia nu se mai termină
și s-a terminat cu mult înainte să-nceapă
cum în general s-au terminat toate
când intrai seara pe ușă nu mai găseai nimic
din mine pe canapea în fața televizorului.
Așa cum atunci ca și altădată
nimeni nu intrase pe ușă.
Am fi putut trece unul prin altul
în mișcările noastre fără viitor.
AȘTEPȚI SĂ-ȚI BATĂ DUMNEZEU LA UȘĂ
aștepți tot mai des
în ultima vreme să-ți bată
Dumnezeu la ușă
să nu te întrebe nimic
doar să-ți bată
dar nu e nici măcar sectoristul
să te anunțe că ți-au fost
furate ornamentele roților mașinii
ori că
că deh! locuiești la etajul IV și ai
vedere la stradă nu
în spatele blocului unde e
parcarea aceea nenorocită
nu e
nici vecinul vecin cu dormitorul
tău să te amenințe furtunos
birjărește domnule dumneata
nu-ți bați niciodată nevasta nu
asculți manele nu scuipi semințe
nu mănânci mici nici nu bei
bere la iarbă verde duminica nu...nu...
? ce
dracu
mai cauți la noi pe scară eu
te dau pe mâna poliției pentru
complicitate cu
liniștea la neliniștea noastră
a celor civilizați ce dracu
nici măcar nu-ți scârție patul
noaptea
ce vrei să fac îi spui sunt sărac
nimeni nu se uită la mine
ziua și noaptea se consumă scurt și abrupt
ca timpul unei respirații
rătăcită prin gânduri lumina pare
o amintire
port o cruce de paie ce oricând poate
să ardă la scânteia din cuvinte
și-apoi
nimic nu-mi lipsește
din tot ce am
nici măcar vulturii nu-mi mai aruncă aripi
nici brațele mele nu se mai lipesc
de pene
regret dar faptelor mele nici îngerii nu
le mai picură mir
tot ce mai vreau e
să înving frigul din mine încât
să nu mai pară ciudată căldura
pietrelor
descheiat la frustrări
înotând în confortul eșecului
fără a poseda proprietăți
în Bel Air din L.A.
ori mine de diamante în South Africa
îți vei încheia mărturisirea invadat
de sinceritate
regret dar nu mai fac nicio filosofie
de mult
nici măcar cea a vulgului
aștept să-mi bată Dumnezeu la ușă
aștepți
aștepți și preferi să-
ți (pe)treci ochi care se umflă
cresc
cresc
cresc/și
ajung cât două baloane de heliu ce-
ți poartă trupul ca pe o nacelă
sus sus mult deasupra
pământului unde întâlnești sânii superbi
ai pământencei cu piciorele pierdute
în stele
aștepți aștepți și te-ntrebi
: ? poeții Atlantidei unde sunt
! plutesc iată-i că plutesc
și pe pielea ochilor lor stau
să pleznească
sunetele acestui poem
atâtea câte au încăput
atâtea câte au ajuns până la ei
atâtea câte au rămas
stau să plezneasă
aștepți
